Să re-nvăţăm, din nou, iubirea veche! de Vasile Neagu

Să re-nvăţăm, din nou, iubirea veche!

Am fost cândva o ţară, ca o floare,

Ce-avea pământ bogat şi plin de holde,

Cu dealuri line înflorind de sonde-

Cu munţi împăduriţi şi cu ponoare!

Priveam la ea cu drag şi cu căldură,

Şi-n inimi eram mândri că-i ,,a noastră'',

Că strălucea ca Pasărea Măiastră

Când ne primea în şcoli, la-nvâţătură!

Era şi viaţa grea, şi lipsuri multe,

Dar tot era mai bună decât azi,

De mori pe stradă acolo unde cazi-

Când rabzi şi umilinţe şi insulte!

Şi totuşi, nu-nţelegem că eroarea,

Cu toţii am comis-o euforic

Fără să ştim că visul e demonic-

Când am schimbat mândria cu visarea!

Acum, într-un târziu ne reculegem,

Şi punem la cântar bune şi rele,

Şi ascultăm de poftele mişele-

Când nu mai ştim, pe noi, să ne-nţelegem!

Să ne trezim, măcar la ceas de taină,

Când stelele din cer ne plâng şi ele,

C-avem o Ţară, condusă de lichele-

Să n-o lăsăm ,,pe mână'', ca pe-o hzaină!

Să re-nvăţăm, din nou, iubirea veche:

De Neam şi Glie, de Ape şi de Munţi,

În chip de Daci, cioplăţi pe munţi şi stânci-

Stau încă acolo sus în chip de veghe!

 Vasile Neagu- Scânteianu