M-am nascut iubind (lansare de carte ) Cristea Cristinel

 Mioara  Hususan Intre aceste coperti sunt ani de viata , trairi ,emotii , visuri si sperante ce se leaga frumos de un nume :Cristea Cristinel In martie 2019 , lansam aici pe unde primul sau volum . Nu am crezut atunci ca vor urma alte patru .Astazi cu toate cele 5 volume de poezii in maini pot sa spun felicitari din toata inima s i sa dea Dumnezeu sa nu te opresti aici .Cristi !

Cristea Cristinel

In seara aceasta sper sa se poata bucura de clipe frumoase,toti cei ce vor asculta poeziile de la lansarea cartilor mele...Va astept cu drag! Mii de multumiri !

Mioara Hususan'  In 5 carti sunt o multime de versuri .In seara aceasta vom rasfoi ultimele doua .Eu nu ma indoiesc nici o clipa ca povestea pe care o incepem la ora 19 , nu ne vom dori sa se termine . Emotiile momentului vor fi multe .Emotiile autorului in primul rand , pe urma emotiile celui de la microfon si nu in ultimul rand emotiile celor ce sunt pe unde :prieteni ,rude ,personalul redactional si toti cei care iubesc aceasta emisiune . Cand iti place poezia , in mod sigur vei gasi autori cu care rezonezi pana la ultimul cuvant De un an de zile de cand a avut loc aici prima lansare de carte a lui Cristea Cristinel ,versurile sale s-au modificat spre mai bine si mai frumos . Daca -mi doresc ceva, este ca la sfarsitul emisiunii ,autorul si toti oamenii prezenti sa se simta ca atunci cand pleci de la un spectocol , dar momentele ce l-au alcatuit sa revina mereu si mereu prin puterea frumosului .Onorata sa pot "fi " ..Printre randurile ..cartilor lui Cristi 

O nouă trambulină
spre Eternitate
Cuvânt șoptit de autor sufletelor ce iubesc visul,
speranța și viața...
O răbufnire de trăiri și patos e timpul ce ne trece, uneori,
Un arc peste timp între două inimi ce se iubesc
și nu se pot vedea,
Un vis ce nu se mai sfârșește,
În brațele iubitei,
E, uneori, trăirea noastră,
Un drum presărat cu obstacole,
Prin care, peste care și printre care trecem învățând,
O căutare continuă a tot ce e frumos
Și speranța, așteptarea celei mai mari iubiri,
Printre atâtea greutăți, nefericire și lacrimi, e viața noastră...
Și o iubesc, așa cum este, chiar dacă-i viață numai, uneori.

M-am născut iubind
Frumoase-s ploile de vară,
Ce vin subit și răcoresc
Pământul, florile și trupul
Unui poet cu dor ceresc.
În noapte se ascunde Luna,
Și vântul orelor târzii
Va scoate muza în grădină
În ploaia care va veni.
Ciudată întâlnire este,
Întâmplătoare ne-a părut,
Dar de ce te iubesc într-una
Și simt la fel ca la-nceput?
În inimă îmi bate vântul
Și stropi de ploaie șiroind
În părul tău ce mă vrăjește
Mă fac, în brațe să te prind.
Și în această caldă vară,
Trăiesc, dar parcă nefiind,
Ce vrajă e când ești aproape!!!
Eu cred că m-am născut iubind.

Când m-au trimis să vin pe lume
Mi-au dat și cupa cu venin
Pe care marile iubiri
Când se găsesc îl schimbă-n vin.
Și cum în vin e adevărul,
Când ai băut, uitarea ta
S-a stins și ți-ai adus aminte
C-ai fost mereu iubita mea.
Atâta sete de visare
Culeg din.ploaia șiroind,
Eu te iubesc dintotdeauna
Pentru că m-am născut iubind.

Acum știu
Ești singur, lumea e departe,
Mai bine e să fie-așa,
În egoismul ei să zacă,
Eu n-o mai vreau în viața mea.
Singurătatea mea frumoasă,
Cu ea rămân și mă petrec
Nu mai doresc iubiri trucate,
Mai bine, singur mă înec.
O să mă tem de bezna nopții,
În ziua-n care voi pleca,
Dar mă voi bucura în clipa
În care mă vei rechema.
Ți-e dor dar cerți un suflet tandru,
Pentru că nu a reușit
Să stea deoparte și ți-e ciudă
Că astăzi te-ai îndrăgostit.
Eu nu-ți mai spun nimic, femeie,
Acum nu știi nici unde sunt,
Era frumos, erai iubită
Și te aveam mereu în gând.
Azi răutatea ta frumoasă,
A distrus vraja dintre noi,
Și nu mă mai întorc acasă
Și nu voi mai privi-napoi

Ca apa de izvor
Dintr-o așa de lungă boală             

Când te intorci slăbit și șters,
Abia atunci poți înțelege
Că un minut e-un Univers.
Trăim orbește și ne pasă
Pe-un drum ce poate fi sublim,
De ce avem pe lângă casă
Și nu de ceea ce simțim.
Acum când vântul bun aduce
Din nou speranțe-n viața mea,
Vreau să iubesc până la moarte,
Să plec iubind pe cineva.
Când te salvezi dintr-o furtună
Și vasul tău s-a scufundat
Tot ce contează-i echipajul,
Ce, dintre valuri, a scăpat.
Am înțeles valoarea clipei
Și bogățiile din noi,
Dacă iubim în nesfârșire
Putem da timpul înapoi.
Eu m-am întors dintr-o furtună
Dar sunt salvat de Dumnezeu
Și pedepsit pe-această lume
Sunt, ca să te iubesc mereu

Ciudată e viața
Fiindcă-i atâta de frumoasă,
Nu înțeleg nimic din ea,
Ca un sărut de dimineață
În aburul de la cafea.
Trec toate clipele frumoase,
Mai repede de două.ori,
Eu am iubit o viață-ntreagă
Și simt că sunt nemuritor.
Poate-au trecut prin mine ere,               

E un vulcan sufletul meu,
Sunt mii de ani de existență,
Simt că iubesc, iubesc mereu.
Mă protejează energia
Atâtor inimi ce-au plecat
Lăsându_mi mie poezia
Din tot ce li s-a întâmplat.
Tronez pe clipa ce rămâne,
Fiindcă-i atâta de frumoasă
Și te aștept să vii la mine
Ca să îmi fii din nou mireasă.
Eu nu am așteptat pe nimeni,
Ci-n Univers am dat un tur,
Iubind, trec secole-ntr-o clipă,
Azi iarăși vin ca să te fur

 Final
E prea mult zbucium pe nimica toată,
Vrem să avem, din ce în ce mai mult,
Clipe ce trec și nu revin vreodată,
Vreau să le simt și vreau să le ascult.
Prea dureros se irosește viața
Trăim doar pentru lucruri, timpul scurt,
Uitând ce-au zis bătrânii-n modestie,
Că strică, totdeauna, ce-i prea mult.
Speranța mea,care-a rămas acasă,
Între copacii muntelui vrăjit,
Se reinstaurează în simțire
Și-mi spune, iarăși: ,,Bine ai venit!".      

Vreau să dorm, noaptea, pe cerdac, afară,
Și să mă spăl cu apă de izvor,
Să trăiesc, fericit, de azi pe mâine,
Iubind mereu, scriind de vis și dor.
S-a instalat o liniște anume,
După atâta timp pierdut în van,
Vreau să fiu liber, iar, să-mi trăiesc viața
Săracă, fericită, de hoinar .
Nimic nu-i mai de preț, ca sănătatea
Și libertatea sufletului meu,
Vreau să mă-ntorc și să rămân acasă,
Poate-ntr-o zi, voi fi, din nou, al tău.

Nimic nu ne rămâne după cursă,
Căci la-nceput, nimic nu am avut,
Câștigi doar când trăiești prin simțăminte,
În rest, când pleci, pleci gol, ca la-nceput.

 Dureros
Poetul scrie numai pentru dânsul,
Azi am uitat ca să mai fim copii,
Sunt trist, cu greu îmi mai împiedic plânsul,
Nimeni nu mai citește poezii.
Stă Eminescu, trist, în librărie
Și praful, cât un deget, pe coperți,
Ne-am depărtat de tot ce e romantic,           
Stresați suntem de viață și inerți.
Subiectivism, relații, aparență,
Valorile, la colțuri, s-au lăsat,
Domnește banul, hotărăște totul,
Nimic n-a mai rămas, adevărat.
Poetul e nebunul ce visează
Și-n locul nostru, simte și-i e dor
Și nu se teme să se-ndrăgostească
Acum când toate nu-s la locul lor.
Iubesc și voi iubi, fără speranță,
Sau fără șansă, dar sperând mereu
La un Pământ și-o viață mai frumoasă
În vis și gând având doar chipul tău

 Direct în inimă săgeată
Cum erau prieteniile în vremea copilariei și tinereții mele,
în urmă cu 40 de ani!? Vă mai amintiți?
În copilărie, pentru a arăta unui prieten adevărat,
cât ții la el, nu era nevoie să faci gesturi mari
fiindcă nu putea trece o zi, o oră, fără să știți, unul de altul.
Exista un mijloc supradezvoltat, de comunicare, nu ca astăzi.
Existau scrisorile, telefoanele fixe, obiceiurile, preocupările și
gusturile asemănătoare și, nu în ultimul rând,
cuvântul, fie el și de onoare.
Dar era deajuns cuvantul...
Pe atunci aceste mijloace de comunicare erau atât de eficiente
și de ajuns și niciodată nu apărea supărare, gelozie, între noi.
Aceste motoare de căutare ne uneau, din ce în ce mai mult...
Astăzi spațiul virtual ne izolează, ne răcește simțămintele,
ne murdărește obiceiurile și ne scade încrederea....
Gîndiți-vă!
Doar faptul că vezi pe cineva online te scoate din sărite și
imediat ceri cont, bănuind că vorbește cu altcineva.
Lucru ce ar putea fi posibil, așa cum faci și tu.
Socializarea nu se mai face live ci virtual....
Pot exista idei diferite și e normal.
Eu imi exprim ideea personală și, odată cu ea, regretul că s-a
pierdut atât de mult la capitolul ,,Puterea simțămintele,"
odată cu apariția internetului..
Aș vrea să trimit scrisori și să primesc, din nou, să regăsesc
prieteniile tinereții, acelea în care comunicarea directă, știința
petrecerii timpului într-un mod frumos, veneau de la sine,
căci existau în noi.
Ceva s-a stricat, s-a rupt, s-a dus, cu timpul!
A fost cândva o viață ca-n povești,

Sunt liber, de acum
Da, am primit și dezlegarea
Să te iubesc, oricât voi vrea,
N-o să te doară niciodată
Și n-o să simți prezența mea.
Și nici nu-ți va păsa de mine,
Tu vei zbura, vei înota,
Și vei iubi pe orișicine,
Neștiind de existența mea.
Curând n-o să-mi mai simți prezența,
Sau chiar absența, e la fel,
M-am îmbătat cu apă rece,
Crezând că-i vin de Otonel.               

Nu mint și îmi e, chiar, rușine,
Pe fondul unei prietenii
Nevinovate, deodată,
Mi-am lăsat duhu-n poezii.
Așa, bucată cu bucată,
În poezii ce nu sfârșesc,.
Sufletul s-a umplut de tine
Și sunt uimit de cât iubesc.
Am înțeles că e mai bine
Să nu spui niciodată ,,Nu!"
Tot ce contează-n viața asta
E cât de tare iubești tu.

Și te iubesc, femeie scumpă,
În felul meu și chipul tău
E tot ce-i mai frumos pe lume.
Ești viața mea, ești visul meu.

Tot ce vreau eu
La Rio o să-mi beau cafeaua
Și ceai pe cheiul londonez
Fiindcă așa am chef acuma,
Să mă respect și să visez.
Și energia negativă
Din ființe ce mă țin pe loc,
S-o-mprăștii-n cele patru vânturi
Și-n loc sa-nsămânțez noroc.
Voi face-acupunctură-n China
Și voi bea bere din Shanghai
Fiindcă e viața mea aceasta
Și sufletul mi-e colț de Rai.
Am încercat, în tinerețe,
Să fac doar bine tuturor,
Dar toți m-au pus ca preș la ușă,            

Au vrut și-atunci și-acum mai vor.
Mama mi-a spus să fac doar bine,
Am ascultat și am făcut,
Dar vine-o zi, o clipă vine
Când gândul merge la-nceput.
Realizezi că toată truda
Ce, altora le-ai închinat,
Nu le-a schimbat nimic din suflet,
Ei împărați și tu argat.

O clipă, una, niciodată
Nu voi mai fi ce am mai fost,
Vor înțelege, pân-la urmă
Că n-or sa mă mai ia de prost.
Merg să fac plajă la Miami
Și-n Alpi să mă aerisesc,
Scriu poezii sentimentale.
Ce îndrăzneală! Chiar trăiesc?
Cum îmi permit să îmi fac vise
Și să gândesc la viitor,
Să am ceva al meu, în viață,
Să nu fiu sclavul tuturor?
O să beau bere-n bar la Viena,
Să gust croisante la Paris
Și-o să-mi cobor iubirea-n viață,
Dupa ce-a stat o viață-n vis.
Nu vă lăsați cuprinși în mreje,

 Nu vă lăsați cuprinși în mreje,
Ca să nu fiți tot folosiți!
Dați șansă celor ce sunt sinceri,
Trăiți așa cum vă doriți!
Egoismul lumii m-a adus mereu cu picioarele pe pământ.
Nu regretați nimic din ce veți face pentru voi,
după ce ați făcut o viață, pentru alții!

Să fiu o pasăre
De când e lumea, tot așa a fost,
Timpul ne-nvinge, orișice am face,
Războaie se țin lanț pe mapamond,
Pe ici, pe colo, un minut de pace.
De studiezi atent istoria lumii,
Din întâmplare, nu un timp anume,.
Ai simțământul clar că cineva
Ar vrea să moară cât mai multă lume.
Demult am înțeles acest aspect,
Viața nu are drumuri ideale,
M-am săturat să văd un mapamond
Prea plin de interese personale.
Aș vrea sa fiu o pasăre în zbor,
Să dau din aripi și să scap de toate,
Să uit destinul meu de muritor,
Să zbor și să visez până la moarte 

O altă cale de urmat           
Hai să ne-adunăm la casa mea,
Cum făceam și în copilărie,
Câțiva prieteni buni, la o cafea,
Să-ncercăm un furt din Veșnicie.
Uite care-i calea de urmat,
În același timp, e omenește,
Tu să-mi dai ce viața nu mi-a dat,
Eu să îți dau ce îmi prisosește.
Dacă sunt, cumva, prea fericit,
Iar tu, trist ești, în singurătate,
Facem schimb, te fac să fii iubit,
Tu îmi dai doar unul din palate.
Altui prieten, sănătate-i dau,
Dacă și aceea-i trebuiește
Și, în schimb, înțelepciune iau...
Uite-așa ne dăm ce ne lipsește.
Dacă am putea să înșelăm
Uneori, destinele zgârcite,
Doar prin faptul că primim și dăm,
Ar fi multe ființe fericite.
Asta este calea de urmat,
Ți-am expus-o cu exagerare,
Uneori, când ai ceva de dat,
Vindeci, poate-o inimă ce doare.

Hai să facem banca de nevoi
Și de bogății suplimentare,
Eu s-aduc visare-n gând la voi
Și să vă mai scap de ce vă doare.
Să dau sănătate altcuiva
Care îmi va da înțelepciune,
Și iubirea ce-i în ființa mea
Să o-mpart, apoi, la-ntreaga lume.
Nu știți ce-i iubirea, oameni buni,
Poate câte unul într-o mie,
Când iubești dai totul și primești,
Iată calea ta spre Veșnicie!

Epilog
Visăm mereu.
Cât trăim, visăm.
Toată lumea visează,
unii recunosc, alții nu.
Visarea e parte din speranță.
Nu m-am născut să schimb eu lumea,
dar, pentru o clipă,
repetată în mii de versuri
și tot atâtea clipe,
schimb suflete de oameni...
Știu că n-am reușit să fac lumea mai frumoasă,
cu fărâma mea de suflet
fără margini, pe care îl dau,
fără nici un gând de recompensă...
Dacă aș putea să scriu
și cei ce mă plac, ca versificator, 
să mă tot citească...
Cu drag, frumoasă lume!

Și muzele iubesc și plâng             

Așa îmi vine, câteodată,
Să rog pe bunul Dumnezeu,
Să-mi dea o inimă-ncuiată,
Să nu mă-ndrăgostesc mereu!
Iubind, am poposit în lume,
Avid de viață și frumos,
Atâtea frumuseți nebune
M-au tot purtat, în sus și-n jos!
Și-am învățat că se plătește,
Când mai rănim pe cineva,
Însă plătim Dumnezeiește,
Dăm mult peste ce-am putut lua.
Ieri m-a rănit frumoasa muză,
A dispărut, fugind în nori,
Lăsându-mi un bilet pe masă,.
Că va veni de sărbători.
Azi mi-am găsit o altă muză,
Modestă, bună, iubitoare,
Și-acum, din norii albi curg lacrimi,
E fosta muză, tristă tare.
Am plâns și-am suferit adesea,
Dormind sub pomii verzi, în crâng,
Dar azi am înțeles, în fine
Și muzele iubesc și plâng.

Aceștia suntem, în general
Ce neam de miștocari, ce jale mă cuprinde,
Se stinge bucuria și ura se aprinde,
Venim din străvechime, trecând prin mari furtuni,
Dar azi, la noi în țară, e casă de nebuni.
Ne-am cam uitat istoria, mândria națională,
Iubirea de aproape nu s-a mai dus la școală,
Suntem vecini la case, dar numele nu-l știm,
Nici loc de ,,Bună ziua!" pe când ne întâlnim.
Ce nație ciudată, popor de miștocari,
Când sapa sapă locul, sar hoți și cocalari,
Am îngropat în tină frumoasele tradiții,
Le mai expunem, numai, prea rar, la expoziții.
Istoria nu iartă un secol de uitare
De sine-a unei nații ce simte, azi, că doare,
Deja ne plâng Carpații, acum, despăduriți.
Guvern de hoți și șmecheri, curând o să plătiți!
O să apară-un om păzit de Dumnezeu,
Care va trezi iarăși, sărman poporul meu,
Va fi iar unitate, explozie-n mălai
Și va fugi masonul, călare pe vătrai.
Ce jalnice politici, ce jalnici politruci
Ne fură azi, pe față și-ți vine să te duci,
În cele patru vânturi, să-l rogi pe Dumnezeu,
Să îți redea trecutul cu tot ce e al tău.

Mă doare nepăsarea, a omului de rând,
Ce-și vede țara frântă, dar el, mereu râzând,
La stand up comedie, c-un juriu psihopat,
Mă doare România vândută calculat.
Ciudat, dar ce îmi place e că, azi, simt și ei,
Cohorte de bezmetici, de hoți și de mișei,
Că în această țară, deși poporul meu
A adormit, există, păzește Dumnezeu.
Credința ne va ține, ne va trezi din somn,
Va arunca-n Atlantic și ultimul mason,
Că mâine va fi iarăși, cum a mai fost cândva,
Iubire, demnitate, în țărișoara mea.

 Așa a fost să fie
În viață nu e nimeni vinovat,
De ce ți se întâmplă, uneori,
Aiurea, sau anume, sau cum vrei,
Nu poți ghici nici pasul următor.
Să se prefacă-n scrum, Eternitatea
Și răul tot, ce ar veni din ea
Și tot nu vei trăi precum visaseși ,
Fiindcă pe frunte-i scris ce va urma.
Așa că nu mă acuza pe mine
Pentru că am plecat când mă iubeai,
De rămâneam, plecai, poate, la altul
Iar eu plângeam și, poate, tu râdeai.
Și dureros e și interesant,
În viață toate vin și se petrec,
Urmându-și drumul scurt și captivant.
Da, toate trec, iubito, toate trec

 Secretul
Poezia se scrie cu sufletul.
Așa am învățat eu,
de la cel ce auzea glăsuirea pădurii de argint.
Adâncile dureri, care nu sunt, de fapt, dureri,
ci dragoste profundă, fac sufletul să vibreze,
în așa măsură, încât pe hârtie apar sclipiri divine.
Citindu-le, nu noi trecem, ci ele trec prin noi și simțim,
încăodată, ce a simțit poetul.
Poezia e modul meu de a-ți spune numai ție
ce oceane de fericire și zbucium minunat,
mi-ai dat numai mie!

 Ciudățenii din viață
Îți trece o pisică neagră
Prin față, ziua, ești posac,
Subit faci șapte pași în spate
Și te trezești direct în lac.
Cică e ca să-ți meargă bine.
Uite ce bine ți-a mai fost!
În loc să mângâi pisicuța,
Ești ud și, cam arăți a prost.
Când urlă câinii-n miez de noapte,
E semn că moare cineva,
Al meu când urlă-l scot din lesă
Și fuge glonț, la mândra sa.
Când trece o pisică neagră,   
Să scuipi în sân e antidot.
Dar dacă tu ai mâncat ketchup
Și-ai murdărit tricoul tot?
Când cântă cucuveaua-n noapte,
Mai moare, iarăși, cineva.
Ea nu cântă, ea se jelește
Că n-o iubește nimenea.
Atâtea zicători frumoase
Și obiceiuri din străbuni!
Când nu interpretăm în tragic
Suntem și liniștiți și buni.

Tot ce se-ntâmplă-n viața noastră,
Vine și trece și nu știm,
Nici cu-o secundă înainte...
Hai să trăim și să iubim!
Să lăsăm mâțele în pace,
Ele se duc în treaba lor
Și cucuvelele, sărace,
Poate și lor le este dor.
De aia n-are ursul coadă,
Așa l-a lăsat Dumnezeu,
De aia ești tu fericită,
De cât de mult te iubesc eu

O carte
Aș vrea să fiu o carte
Frumoasă, de iubire,
Să nu cunosc nici moarte,
Nici rău, ci fericire.
Cuvinte minunate
Să pot să dăruiesc,
Să știu că nu mă lasă
Acei ce mă citesc.
Între coperți să fie
Un basm fermecător,
Despre iubiri eterne
Ce nasc după ce mor.
Când foile bătrâne
Se vor îngălbeni,
Să vină niște zâne
Ce le-ar întineri.
Să fiu acea minune
Ce nu cunoaște moarte,
Nu val ce trece-o clipă.
Sunt, mare, timp...Sunt carte!

Soarele răsare din noi atunci când vrem
Dacă-am putea să reparăm
Mașinăria ne-nțeleasă
În care suntem musafiri,
Plecați din Cer, de lângă casă!
Un trup de lut, nadir latent,
Ne găzduiește-un ceas și-atât,
O viață ca o glumă bună...       
Sau rea...Și iar, de la-nceput.
Bine că-am înțeles, devreme,
Secretul traiului lumesc.
Doi ochi frumoși, un strop de vin
Și libertatea să iubesc.
Mă duc, dar știu c-o să mai vin!
Poem în metru sufletesc.

Inima mea nebună
Însărcinată să viseze,
Această inimă de foc,
Mereu, mereu, pe metereze,
Mă ține în același loc.
M-alungă, zilnic, către tine,
Chiar dacă-i spun, într-una ,,Nu!",
Pentru că știu, atât de bine,
Câtă durere îmi dai tu.
Această inimă nebună
Încă mai speră c-o să fim,
Pe totdeauna, împreună,
Neștiind că nu ne mai dorim.
Această inimă din mine,
S-a-ndrăgostit de ființa ta
Și-i cere timpului ce vine,
Să te aducă, iar, la ea.
Fă-o sa înțeleagă-odată,
Că noi suntem străini, de-acum,
Acea iubire minunată
E-n urmă, undeva, pe drum.

 Sfaturi de aur

Mi-a spus mama, într-o seară,
Când eram copil de-o șchioapă,
Că formula fericirii
Este, dar s-a scris pe apă.

Vorbele n-au fost acestea,           
Le interpretez acum,
Când, în viață cu de toate,
Am făcut atâta drum.

Fericirea e iubire,
Ține tot atât cât ea,
Este necondiționată
De ceva, sau cineva.

Poți iubi o viață-ntreagă
Și să fie taina ta,
Asta este fericirea,
Să putem, mereu, visa.

Natura mea frumoasă
Am un izvor pe lângă casă,
Curgând cu susur minunat,
Iarna îi patinez oglinda,
Iar vara-i Raiul, la scăldat.
În umbra brazilor, salcâmii
Când, Primăvara, înfloresc,
Aroma lor îmbătătoare
Mă face să mă-ndrăgostesc.
Și simt iubire pentru toate
Ce viețuiesc în jurul meu,
Căsuța cu cerdac, grădina,
Străduța mea și chipul tău.
Fetița din copilărie,
Ce m-a vrăjit, fără să știu,
Atuncea, poate, prea devreme,
Acuma, poate prea târziu.
Iubim, căci nu sunt porți la suflet,
E felul slabei noastre firi,
Să zbuciumăm o viață scurtă
Cu imposibile iubiri.
Cum să-i spun doamnei diriginte
Că m-am îndrăgostit de ea?
De ochii ei și de costume,
De ceașca-n care bea cafea?

Mi-am fermecat copilăria
Cu idoli adorați și eu
De asta am păstrat-o-n mine,
În ea eram vrăjit mereu.
De mari actori și mari actrițe,
John Wayne, Delon, Marlyn Monroe,    

Și domnișoara dirigintă
Ce ne punea Gilbert Becaud.
Cum să explici vivacitatea,
Iubirea ce nu se sfârșea,
Pentru ființe minunate?
Au fost copilăria ta!
La casa mea de pe străduța
Cu pomii veșnic înverziți,
Am fost copii cu minți nebune
Și am rămas îndrăgostiți.

Povestea adevărată a bunicilor
Bunicul meu din partea tatei
S-a-ndrăgostit, în tinerețe,
De mama mamei mele dragi,
Pe-atunci, regină-n frumusețe.
Însă bunica a ales
Pe altul de bărbat și iată!
S-a născut mama, tot la fel,
Frumoasă ca o nestemată.
Și după ani și ani, în timp,
Părinții mei, s-au cunoscut
Și iarăși se-ntrupa povestea
Bunicilor, de la-nceput.
Bunicul meu din partea tatei,
Pe buna nu a cucerit,
Dar fiul său, venit din urmă,
Inima fetei a răpit.
Bunica mea a fost frumoasă,
Ca o regină din povești,
Dar tu, bunicul de pe tată,
N-ai reușit s-o cucerești.
Și de o cucereai pa dânsa
Cine mai știe ce era?
Nu ar fi existat nici mama...
Și, versuri, cine vă scria?

Povestea e adevărată.
Bunicul de pe tată a iubit-o pe bunica de pe mamă,
dar nu a reușit s-o cucerească.
După ani, fiul lui s-a căsătorit
cu fata celei iubite de bunicul de pe tată.
Curios, dar frumos!

 Vei înțelege
Eu scriu versuri doar cu scopul
De-a aduce-n lumea ta
Bucuria de-a trăi
Și aceea de-a visa.
Nu sunt mare literat,
Niciodată n-o să fiu,
Dar, să bucur alte inimi,
Cel mai bine, asta știu.         

Las pe alții să vorbească,
Să mă critice cât vor,
Eu îți dau cuvinte calde,
Domn, sau doamnă, cititor.
Frumusețea din natură,
Sau din suflete iubind,
Asta este fericirea
De-a muri frumos, trăind.
Nu fac parte din curente
Și sisteme literare,
Eu te mângâi, prin cuvinte
Și te vindec când te doare.
Ignoranța e o boală,
Totu-i de la Dumnezeu,
Cine n-o să mă citească,
Dânsul pierde, nu pierd eu.
Mi-am pus inima în versuri
Care dor și spun de dor
Și, în mii de universuri,
Îți duc gândul, călător.
Dacă versul meu îți place,
De te simți îndrăgostit,
Fericit e subsemnatul,
Nu degeaba am trăit.
Am avut iubire pură,
Nu dau timpul înapoi,
Dar o pun în poezie,
Și vă farmec și pe voi.

Epilog la volumul cinci
Într-o lume, care, demult mi se pare străină mie, cu totul, încerc
să salvez, spiritual, frumusețea vieții pe care am trăit-o....
Pentru ființele pe care le știu, atât de bine, de aceeași structură
sufletească, scriu versuri și gânduri deosebite de aceste
vremuri...
Nu scriu pentru cei cărora le este rușine să iubească, să
recunoască slăbiciunile și dorurile, romantismul
și copilăria din ei.
Mi-am creat o lume a mea, încă din adolescență,
pe care nu mi-o poate fura nimeni și o sporesc, în fiecare zi.
E ca un copac imens, căruia îi adaug, în fiecare zi,
frunze proaspete, poeziile mele...
Știu că vor ajunge în adâncul acelor inimi
pentru care le-am scris, cu cea mai adâncă prețuire,
pasiune și dor infinit...
Poezia mea e viața mea, cărțile sunt copiii mei...
Doresc oricărui om să aibă fericirea
de a simți în palme coperțile cărții sale...
Viața este simțire, iubire, visare, durere, fericire și dor..
Acei ce au nu au nimic, acei ce au avut curajul
să-și deschidă sufletul, ca să simtă, nemăsurat, au totul.
Din toată inima, dragostea mea!

Ma gindesc ca ceea ce simti e mult mai important decit ceea ce ai.Asta e una din ideile poeziilor mele.Restul,in cartile ce vin.Sper ca v- am.multumit.A darui e mergere spre Rai..Multumiri!

 Cristea Cristinel