ÎNTR-UN PERVAZ ÎNCĂ-I LUMINĂ!
Dacă-n pervazul ros de vreme, se-aprinde des-un
felinar,
E semn, că cineva de-al casei, s-a dus pe-al dorului
hotar
Și cei rămași așteaptă încă, să se întoarcă printre
vii,
Ce tare doare despărțirea, când pierzi nădejdea o
vei ști.
E întuneric cât cuprinde și noaptea mai mereu de
smoală,
Un suflet ațipește-n tindă, cu rugăciunile în poală
Le-a tot citit de câțiva ani și parcă-i țin și de
urât,
Se roagă și mai speră poate, să-i fie greul doar
atât .
Afară, fâlfâie ceva, și poposesc apoi din zbor,
Două făpturi din alt tărâm și liniștea-i în urma lor
Privesc pe geamul cât o palmă și parcă mângâie să-i
treacă
Suspinul celei adormite și din tăcerea asta seacă.
Nu știe ea, șoptește una, ce bine e la noi în cer,
Ce zbatere jos pe pământ și gândul pare efemer
Mai ai puțin, chiar dac-ai ști ce repede se va
împlini
Dorința ei de-a fi cu noi și toate se vor potoli.
Tresare-atunci și i se pare c-a fost aievea cineva,
Aici la tâmplă simt cum bate, o liniște ce-mi
trebuia
Afară-i noapte și tăcere, de parcă toți s-au
strămutat
Doar ea, privește lung în zare și se dezbracă de
oftat.
În suflet simte ușurare și nicio urmă de durere,
Ce bine Doamne c-ai trimis la mine-un strop de
mângâiere
De dincolo de zare-i luna, cu-alaiul ei de mii de
stele,
Lângă fereastră un surâs, se urcă din priviri la
ele.
Versuri Elena Bîrchi Căruntu
