Ultimul rand de Viorel Birtu Piraianu

ULTIMUL RÂND

azi clipa trece și iar trece

plecam firesc în altă întrebare

cerneala se uscase pe pagina goală

plecam în noaptea aceea înstelată

mă ajungeau din urmă primii pași

seara mă întindeam pe coapsa lunii

fugise femeia, plecase și timpul rămas

ploua în tăcere, 

pe geam se scurgeau anotimpuri

eram fugarul închis într-un ceas

căutam chei printre locuri închise

durerea se scurgea pe pereți

căutam femeia în ultima rană

eu scriam un poem

tu plecai într-un tragic roman

pana se uscase pe masă

eu scriam la gândul rămas

eu scriam, tu plecai în pulberi de stele

pluteau între noi între noi întrebări

urcasem pe scări în noaptea din noi

rătăceam amândoi prin timpuri pustii

mă așezam obosit pe un ciot de speranță

căutam o scară, cădeam amândoi

ora se sfarmă pe trepte, timpul doarme la ușă

tu așteptai ca să plângi timpul rămas

rătăcite pe pat, lângă mine, buze flămânde

căutam o femeie, visător pe cărare

la sfârșit nu mai am întrebări

rătăceam inutil pe o scară de doi.

   Viorel Birtu  Piraianu 

Eliberare de Lacramioara Vasuian Apostu

Eliberare

Nu ştiu ce rău pot vouă să vă fac,

Dar simt cum mă priviți din umbră,

Eu sunt aceeaşi, nu pot să mă prefac,

Chiar dacă văd că dragostea vi-e strâmbă.

Nu ştiu de vă greşesc, poate mă mint.
Sensibilă am fost şi sunt mereu,
Dar vă iubesc şi-n suflet vă alint,
Mi- e martor numai Bunul Dumnezeu!

Nu ştiu să tac şi vă invit la vorbă,

Să desluşesc misterul dintre noi,

Mi-ați fost alintul lacrimei din barbă,

Ce m-a salvat de frigul multor ploi.

Nu ştiu de bine fac sau de greşesc,

Mi-asum şi riscul faptelor confuze,

Eu sunt aceeaşi... e felul meu firesc,

Vă rog pe fiecare din suflet să mă scuze.

Nu ştiu de v-am greşit, dar poate-o fac,

Eu cred că nu fac rău... dar suntem oameni,

Iertați-mi temerile ce-n străfund îmi zac,

Nu totdeauna poți culege doar ce semeni!

Nu ştiu ce să mai cred despre emoții

Poate sunt simple amăgiri încăntatoare,

Sau poate-s lecții noi, ce le primim cu toții,

Spre- a desluşi cu greu ce-n inimă te doare!

Lacramioara Vasuian  Apostu

Dor de necunoscut de Iulian Tataru

Dor de necunoscut

Mi-e dor de tine
Deși nu te-am văzut,
Trezești în mine
Tot ce credeam pierdut...

Te simt aproape
Deși ești peste mări,
Răspunzi la șoapte
Cu tandre sărutări

Aud pe stradă
Aievea glasul tău
Privirea-ți caldă
O simt în ochi mereu

Frumoasă mică
Nu mă îndepărta,
Nu-ți fie frică,
Ești în inima mea...

de Iulian  Tataru  

Litanie de Viorel Birtu Piraianu

  LITANIE

zilnic se înfruptă din noi

cu colții ascuțiți și noi, ei, fiare de soi

ne pun pe umeri greutăți

asteptând să le cărăm, 

cu umerii sfâșiați și goi

noi, pleavă și gunoi

ne așezăm la masă flămânzi

mâncăm gunoaie și noroi

noaptea ne lingem rănile din noi

ne urmăresc cu ochi sticloși și goi

cu colții mușcă din sânul secătuit de lacrimi

trăim într-o lume îmbâcsită ..

cu deseuri umane și morale

am rămas să mergem prin cotloanele deznădejdii

tânjind după un suflet curat

Doamne, ai milă de noi...
   Viorel Birtu  Piraianu 

Cat este de trist de Petre Ioan Cretu

CÂT ESTE DE TRIST
.
dacă aș fi știut aș fi plecat de mult
din drumul tău pe drumul meu 
așa am stat agățat de speranță fluturând
până când m-am subțiat
și m-am făcut tot una
cu praful cu drumul de pământ
atât de mult m-am uitat
încât nici nu mă mai pot chema pe nume
și nici nu mai știu dacă exist
of, ce trist este
cât este iubito de trist
.
tu îți fluturai pleoapa subtil
creșteau inocențe până la cer
și ne izbeam de ele cochet și cu stil
treceau asistente albastre în echer
pe bicicletele lor roz în zbor
tot zuruind pe holuri de zor
viscolea peste tot cu feșe, seringi
sunt Doamne rana pe care tu ningi
cu îngeri deocheați și nimfe cât poarta
și te joci Doamne cu mine de-a soarta
printre ruini*
.
ce trist e când nici nu mai ai ce muri
cât este de trist iubito nici nu poți să ști
.
__________________________________________
*)ruin(i) sau muşcatul dracului, călugărişoară, şopârlaiţă, floarea văduvelor, plantă

Petre  Ioan  Cretu 

Tristete homerica de Tamara Gorincioi

Tristeţe homerică

Din icoane bătrâne aud cum plâng sfinţii

Printre rame de-argint răsar şi părinţii

Biserici pustii, liturghii de prohod,

Viscoleşte cu jale, doar lacrimi şi glod

A murit şi bătrâna ce vindea lumânări,

Catafalcul ei răstignit peste zări

Nu mai sunt nici vecinii, şi ei au plecat

Să-şi câştige o pâine la negru împărat

Cimitirul tot creşte, noi cruci te-nfioară

A murit lăutarul ce cânta la vioară.

Doar case pustii, fără câini şi stăpâni

A pus lege peste noi împăratul spân

A murit şi ciobanul, nu pot să cred

Zburdă iarăşi pe imaşul verde un ied

Sunt acasa, lacrima înverzeşte în luncă

Bună maică bătrână, blestemul alungă.

Se dărâmă şi turla de pe vechea biserică,

Au crăpat şi pereţii, o tristeţe homerică.

A rămas doar viu Dumnezeu în prigoană

Şi privirea ta mamă din sfânta icoană.

Tamara  Tomiris  Gorincioi

Voi scrie pe zapada de Maria-Ileana Tanase

VOI SCRIE PE ZĂPADĂ

Îţi scriu pe zăpada unui februarie din an îndepărtat,

gândurile s-au prelins în cuvinte, oare, a câta oară?

de dragul tău, nu voi lăsa niciodată clipa să moară,

ţi-am fost drumul printre iluzii şi unde m-ai aşteptat.

Chiar dacă timpul fără timp destramă multe amintiri,

simţim şi azi fiorii, mireasma iubirii, nu sunt amăgiri,

la tine şi tăcerea are glas, chiar dacă toate par târzii,

cu sufletul te-ascult, iar visele nu ne-au rămas pustii.

Clipa revine, chiar să te-ascunzi sub umbre de stele,

ne cunoaşte de când respiram prin gesturile rebele,

am strâns rând pe rând la piept priviri din dimineaţă

şi cum am promis demult, ţi le voi dărui în altă viaţă.

Am împărţit cândva iubirea, i-am rămas pe veci datori,

fără să ştim că tăcerea o să ne-ngroape, nemuritori,

ai zidit cu şoapte clipa din templul unde şi azi trăiesc,

iar în fiecare februarie, voi scrie pe zăpadă: Te iubesc!

Maria-Ileana  Tănase