De ziua
mea …
Astăzi, genunchiul îmi atinge pământul într-o mare
reverență și vă mulțumesc frumos!
Nu eu
mă vreau vorbită, povestită, când seara, din zilele cu tihnă, vă puneți la
taifas! Ci inima- mi supusă și suavă, ce-ncepe-a lăcrima când întâlneste
inimile voastre, cu ele-ncepând a
suspina.
Și nu vă
cer și nici n-aș vrea să fim doar îngeri cu fâlfâiri de aripi, rotindu-se
deasupra celor pe care, doar știm a-i judeca! Vă cer doar îndurare, puțină
bucurie, câ stim si când, și unde, pe drumul spre Camino să fim și drepți și
buni, în viata asta tristă, să știm a ne juca.
Nu vreau să
fiu privită ca unul care plânge sau unul care râde când calculul și-l face și
astfel, linia tragand-o să știe-a calcula. Priviți- mă cu ochii cu care pe nebuni îi plângeți ori poate de ei
voi râdeți, voi neștiind nebunul, cât poate îndura!
Gândiți-mă
ca pe un strop de viață în care cu
ardoare te poți increde, atunci când, de ultimele fapte, fără regrete, lacrimi,
fără un drept la luptă, sarmana-ți viață-ti cere a te lepăda.
Nu eu ma
vreau vorbită!
Vreau doar să râdeți toți, cu hohote de lacrimi
când soarele apune iar eu cu a lui plecare,
doar inimile voastre să știu îmbrățișa!
Simina,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu