Lacrimi de Crăciun de Iacob Oniga

Lacrimi de Crăciun

E iarăşi seara de Crăciun
Şi spun colinda în târnaţ,
Dar nu mai simt miros de fum
Din vreascuri ude şi cârnaţ.

Şi nici lumini nu-s la fereastră,
Pe uliţi totul e străin,
E-aşa pustie casa noastră,
Pe streşini curge lin, pelin.

N-o văd pe mama surâzând
Când lângă brad ne aştepta
Şi nici pe tata blând, plângând,
Ştiind că-n casă vom intra.

Era un fel de cină sfântă
Când toţi la masă ne-aşezam,
N-aveam, pe-atunci, inima frântă
Şi nici de moarte nu vorbeam.

Erau pe pom mere şi nuci
Prinse c-o sfoară colorată,
Vreo trei sau cinci bomboane dulci,
În loc de globuri, ciocolată.

Colindători cu zecile intrau
În tinda noastră primitoare,
Era un frig de pietrele crăpau,
Şi seara de Crăciun era în sărbătoare.

Acum, mânat de gânduri şi-amintiri
Şi de dureri ce mă cuprind,
Simt lacrimi triste în priviri
Şi tulburări în vechiu-mi gând.

Colindul meu încet se stinge,
Că-l cânt la casa nimănui
Şi simt cum sufletul se frânge       
Că uşa casei n-o descui.

Las cheia tot pe vechea bârnă,
Unde-o punea mama cândva,
E ruginită-acum şi-n cui atârnă,
Că n-o mai foloseşte nimenea.

Prin noaptea rece şi ploioasă
Mă fac pierdut ca o stafie,
Lăsând în urmă, lângă casă
Frânturi dintr-o copilărie.

Autor Iacob Oniga