Cioburi de Zenovia Priboi

Cioburi...

Ai reușit cumva să-mi spargi 

oglinda cerului senin,

și-n mii de țăndări s-o prefaci,

zâmbind chiar la al meu suspin!

Am reușit să-nsângerez,

mâna ce-o sărutai tăcut,

încercând cioburi să așez,

în forma lor de la-nceput!

Și mă întreb cum vei putea,

de-acum în ochi să mă privești,

când cerul ne va reflecta,

ca două măști triste... grotești!

Și mă întreb cum vom trăi,

cu cioburi adunate-n pleoape,

de câte ori ne vom răni,

plutind prin cer noapte de noapte...

Ai reușit cumva să spargi,

senină bolta mea albastră,

și-n mii de țăndări s-o prefaci,

azi... unde e liniștea noastră?

 Zenovia Priboi