Țara mea de Georgeta Muscă Oană

Țara mea

Țara mea cu suflet-soare și privire azurie,
Te-au slăvit poeții-n veacuri, cu avânt și măiestrie.
Doine răsunau pe dealuri, pe câmpii, pân’ la hotare,
Ape reci și cristaline alergau cântând spre mare.

Dar acum, iubită țară, straiele-ți sunt sfârtecate,
Codrul secular suspină sub tăișuri blestemate.
Rup din tine vulturi sadici și pășesc peste durere,
Când te văd îngenuncheată și golită de putere.

Mercantilul face legea, răni adânci n-au vindecare,
Mor dorințele din fașă, dar mușcăm din resemnare.
Munții goi își pleacă fruntea, țipă-n temniță izvorul,
Peste piscuri ne-mblânzite trece-nlăcrimat condorul.

Nu mai e prieten timpul, nici zăpezi de-odinioară,
Iar în sate-mbătrânite și tăcerea se-nfioară;
Colindați de neajunsuri, cu dorința de mai bine,
Au plecat de-acasă fiii și trudesc pe căi străine...

Peste tine astăzi, țară, umbră ne-nțeleasă crește,
Sărăcia se ascute, teama peste tot plutește.
Ruga înflorește mută pe tulpini de biruință,
Căci și limba noastră sfântă pare-a fi în suferință.

Georgeta  Muscă  Oană