LULEAUA UITĂRII... de Elena Căruntu

LULEAUA UITĂRII...

Pe un colț de policioară, și-a lăsat bunu'luleaua,
Într-o ceașcă fără toartă, s-a uscat de demult cafeaua
Un ziar vechi, mototolit, a cules pulberea vremii,
Iar icoana din perete, parcă-și murmură vecernii.

Un păianjen a țesut pânză peste masa mică
Vine vântul, pe-un geam spart și din joacă i-o mai strică
Un ceasornic tace-n tindă, cu limbile înțepenite,
Pe-o hârtie îngălbenită, cineva a scris cuvinte.

Parcă seamănă a rugă, sau o listă de bucate,
N-a mai apucat se vede, să le-nșiruie pe toate
Și din umbra unei uși, parcă face semn ciomagul
Cheamă, ceartă și așteaptă, doar s-o înturna moșneagul.

Pălăria găurită, zace-n prispă aruncată
Nimănui nu-i trebuiește și se rupe nepurtată,
De s-ar face vremea aceia, când era unchiașul tânăr
Toată supărarea casei, ar duce-o râzând pe umăr.

Și s-ar veseli să știe, că n-au împărțit luleaua,
Nici din ceașca fără toartă, nu s-a mai băut cafeaua
C-au luat tot ce se putea, ce-au crezut folositor,
Și-au lăsat odaia-n seama vremii și uitărilor.

Versuri Elena Căruntu