...
.Se spune că a existat odată
un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea,
fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul
lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele.
Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat. Un băieţel obişnuia
să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi
a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de
ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este
mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de
băiat. Ego-ul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el.
Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe
toţi cei de care se apropie. Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care
venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar
el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru ai mângâia florile
şi pentru ai
culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata să se încline; ego-ul,
niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai
mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins
este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul
puterii, este considerat a fi mare. Aşadar, ori de câte ori venea copilul,
arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se
simţea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna
fericită atunci când poate dărui ceva; ego-ul nu este fericit decât atunci când
poate lua ceva de la altcineva. Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala
copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile
sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te
fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii ego-ului te fac să
te simţi mizerabil. Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale,
dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în
bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în
copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele,
copacul se simţea fericit. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când
altcineva se poate sprijini de ea; ego-ul nu este fericit decât atunci când
altcineva îl reconfortează. Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie
apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele,
să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la
copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i
din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept!” Iubirea îşi aşteaptă
întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă
aşteptare. Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. Singura tristeţe pe
care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a
nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este
fericită. Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac
au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi
găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi
prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?”
Întro zi, pe când trecea
prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu
nu mai vii pe la mine”. Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec
să te văd? Eu îmi doresc bani”. Ego-ul este întotdeauna motivat: „Ce
poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai
ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o”. Ego-ul are întotdeauna un
scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezintă propria sa răsplată.
Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi
ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”. Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea.
Ego-ul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat. „Din păcate, nu am bani.
Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb,
suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra
noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi
nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele.
Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi
de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să
ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici,
căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”. Băiatul
i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde
pot obţine bani. Am nevoie de bani”.
Ego-ul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea
mai mare nevoie a sa. Copacul s-a
gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vindele. În felul
acesta, vei obţine bani”. Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în
copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba
sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou
fericit. Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Ego-ul nu este cu
adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât
nefericire. Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească
arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci
când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani
în schimbul lor. Baiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea banii şi era
foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi banii. A uitat cu
totul de copac, şi astfel au trecut anii. Copacul era trist. Tânjea după
întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a
pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l
strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga
sa fiinţă era în agonie. După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a
întors la copac. Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”.
Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea
când eram un copil fără minte”. Ego-ul consideră iubirea un lucru prostesc, o
fantezie copilărească.
Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”;
Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi
construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?” Copacul a exclamat: „O casă? Bine,
dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”. Singurii care trăiesc în case sunt
oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni,
cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul
ei. „Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile,
pentru aţi construi o casă cu ajutorul lor”. Fără să mai piardă timpul,
bărbatul a luat un topor şi ia tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas
acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericită chiar şi
atunci când îi sunt
tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este
întotdeauna pregătită să se ofere în întregime. Bărbatul a plecat, fără să-şi
mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. şi-a construit casa
visată, iar anii au trecut din nou. Copacul, devenit acum un simplu trunchi
fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea
ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să
bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul
său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”. Timpul a
trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a
venit şi sa aşezat sub copac. Acesta la întrebat: „Ce mai pot face pentru tine?
Ai venit după foarte, foarte mult timp”. Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face
pentru mine? Aş vrea să ajung întro ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi
bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”.
Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi
extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea
îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi
întoarcete
cât mai repede. Voi aştepta dea pururi întoarcerea ta”. Omul a adus un
ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat.
Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu
răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că
nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată.
Ego-ul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat. Odată, m-am aşezat lângă
ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu sa mai
întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a
pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O,
cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că
tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit.
Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic
să-i
ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj”.
Ego-ul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul
dăruirii.(sursa internet )
Multumesc Stefania ptr
aceasta ..poveste minunata !
.jpg)
