Ecou de suflet
Zilele purced prea greu, nopţile mă sting de dor,
Depărtarea-şi pierde vocea, curge-o rană de ecou.
Mi-aş trimite-n astă noapte sufletul meu, călător,
Să-mi aducă veşti când luna are chipul de crai-nou.
Şi de-aş şti că te-ntâlneşte într-un colţ de feerie,
L-aş trimite-ngenuncheat, tu să mi-l cuprinzi uşor.
Să-l alinţi cum ştii mai bine şi-n parfum de iasomie
Să mi-l găzduieşti o noapte, găseşti tu...un locuşor.
Dac-aş şti că te zăreşte pe un colţ de bancă, stând,
Sub magnoli cu albe flori sau mai roşii decât focul,
L-aş trimite lângă tine să-l săruţi cât poţi de blând
Şi să-l ţii măcar o noapte, undeva...găseşti tu locul!
Dac-aş şti că poate-ajunge şi de-o fi să fii... culcată,
Pune-l-aş la geam să bată sau să strige al tău nume.
De nu vei vrea să-i răspunzi, nu-l va opri vreo lăcată
Să dea buzna-n toiul nopţii ca un hoţ...ca la nelume.
L-aş trimite cu tot dragul, steie-o noapte-n locul meu,
Iar eu să-mi ascund plânsoarea-ntr-o batistă de linou.
Ştiu, nu va putea să vină, dar poate-un zbor de alizeu,
Va purta plânsul de suflet sau răni curgânde de ecou.
Ion Apostu - 01.04.2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu