Zâmbet frumos de Daniel Luca

Zâmbet frumos

Eu mă opream în ochii tăi,
ca visul unei nopți albastre,
cădea pe străzi, floarea de tei
și-n toate gândurile noastre.

În seara mea de poezie,
te-ai îmbrăcat cu mii de versuri,
erai ca o melancolie,
ce zboară lin, peste mătăsuri.

Ca umbra zidurilor reci,
credeam că vii, din altă lume,
cât de ușor puteai să treci,
prin jarul ultimelor rime!

Aveai în zâmbet, viața mea,
și te jucai cu el pe buze,
eu te priveam, ca pe o stea,
ce strălucește, printre frunze.

Și prin acest salon oval,
pianul rătăcea cu noi,
acorduri, în original,
lăsau pe geamuri flori de ploi.

Am strâns cuvintele-n discuții,
dar, toate parcă, se-ofileau,
născuți, la frontiera vieții,
prea multe stele se stingeau.

Și am plecat din ochii tăi,
cu valurile înserării,
vântul fura floarea de tei
și-o așeza, la malul mării.

Daniel Luca